Zgarda celor două ceruri capitolul 7

• 
  

Capitolul 7

 "Da, ei nu "empafizează" cu asemenea fete... de fapt ei nu empatizează cu niciun fel de fete... doar că nu recunosc. Las' că mă descurc eu și singură. Am de gând să văd ce e în rucsacul acela... poate mai există o zgardă care mă transformă la loc... poate reușesc cumva să deschid portalul ăla.

Bise se ghemuise pe unul din fotoliile de piele neagră din living și gândea departe de ceilalți blănoși care erau supărați pe ea pentru o glumă

"E plictisitor să vegetez aici de una singură... măcar să citesc ceva. Cred că știu unde își ascunde Eol câte o carte pentru citit și cred că are o carte de poezii..."

Atât canapeaua, cât și fotoliile din casa lui Anemo au un fel de buzunare la spate care se închid cu scai. Nu o dată în aceste buzunare au apărut obiectele dispărute din casă... chei, telecomandă, pixuri, portofel și multe altele.

Deci a noastră Remi se ridică elegant pe cele patru lăbuțe, sări în spatele fotoliului și verifică buzunarul. Din acest buzunar se rostogoli un ghem de mohair roz și, până să-și dea seama, faimoasa autoare se trezi jucându-se cu ghemul acela care părea că o hipnotizase.

"Vai! Ce fac acum? L-am deșirat pe jumătate! Hai să îl fac la loc."

Dar ghemul nu se lăsa dresat deloc și gheruțele ei se agățau de firul de angora... ele știau doar să deșire, nu să facă ghemul la loc și, cu cât rațiunea de scriitoare spunea "liniștește-te, hai că se poate!", cu atât instinctul de pisică ieșea mai mult la suprafață și ghemul, după ce încercase s-o lege și s-o țină captivă, capitulase sau, mai bine zis, se împrăștiase tot, aducând cu un năvod roz...

— Așa-ți trebuie dacă ai vrut să mă legi! îl certă Bise și porni țanțoșă să verifice al doilea buzunar. Aici era într-adevăr o carte:

"Aha! Ce avem noi aici? Se pare că sunt pe cale să îți descopăr latura poetică... zăpăcitule!"

Să urce cartea pe canapea, să o deschidă și să o răsfoiască era floare la ureche comparativ cu coșmarul ecranului de sticlă al propriului telefon.

"Să citesc deci... Nici nu mă mai deranjează că băieții mă ignoră... îi ignor și eu pe ei și pe stăpânul lor cu toate oile lui cu tot!"

Începu să citească:

" imaginează-ți cum Dumnezeu ne privește

mustrător și duios

și nu înțelege cum

după atâtea potopuri

noi 

nu am asimilat niciodată 

filozofia

înțelepciunea 

destulului "

"Brr! se zgribuli pisica albă, e profundă asta!" Ia să vedem noi ce mai scrie omul nostru sub pseudonim... Și ce pseudonim și-a ales! Indigo Soul.

"Dacă mă citești

citeşte-mă singur

fără nerv fără patos în şoaptă

ca pe o taină

şi nu căuta înţelesuri ascunse cuvintelor mele

lasă-te cuprins ca şi cum te-ai cufunda într-o baie cu săruri

în care te dezbraci de oboseală şi praf

nu te gândi la nimic

nici la” azi” nici la „mâine”nici măcar la ziua de ieri

lasă-mă să îţi intru în pori

aşează-mă balsam pe inima ta

cunoaşte-mă în tihnă

pe îndelete

ca pe o lege străveche a firii

şi nu întreba "

"Nu e rău... chiar am să te citesc... singură, că motanii tăi nu vorbesc cu mine că, vezi Doamne, am râs de stilul tău, sau mai bine zis de pijamalele tale cu oi. Dar eu... nu m-am putut abține, să știți. N-am făcut-o din răutate. E adevărat că remarca aia... dar blănoșii tăi zici că sunt un soi de cavaleri ai Mesei Rotunde și tu ești Artur... Mai citesc una și merg să mă ocup de rucsac."

"poetă sau nu

pe pagina goală 

independent de

 facil

clișeic

vetust

muza mea mobilează

fantezia 

cu un cerdac bătrânesc 

și 

o piscină infinity

un cer ruginiu

un motan filozof

pisicos 

și un pendul pe fundal

care

e zgomot de fond

nu paznicul timpului

tu nu veni în bocanci

nu aduce ruletă

nici boloboc

nici nu pretinde

o cerere în trei exemplare

în dosarul cu șină

fiindcă vezi tu

în acest univers

(anume de mine creat)

eu sunt 

Dumnezeul poemului"

"Gata, Dumnezeul poemului. Promit să nu mai râd niciodată de tine!"

Remi-Bise nici nu apucă să își termine bine gândul că la ușa de la intrare inelul de bronz și soneria începură un duet agitat și foarte enervant. Era, desigur, Arcibald Peter Stone, alias Arbaletă, agitat, transpirat, c-o falcă-n cer și una-n pământ. 

Anemo, acum cu părul mai puțin ciufulit și îmbrăcat într-un tricou galben simplu și o pereche de pantaloni lejeri, din in, de culoare maro, îi deschise ușa cu calm.

— Ce arde? Unde? 

Dar Arbaletă intră imediat, ca la el acasă.

— Unde e femeia asta? Ați spus că ați găsit-o! Unde e atunci? 

— Arci, ești ok? A pățit soția ta ceva? Te-a părăsit... poate.

— Vorbesc despre Remi, deșteptule!

Cei doi intrară în bucătărie și Arcibald trânti ușa în urma lui cu putere.

"Nu mai pot să aștept!, gândi Remi. Acum ori niciodată!" Și abandonând poemele lui Indigo Soul pe canapea, porni spre cuier cu hotărâre. "Las' că vă arăt eu cum se răpește un rucsac !"