Casa Vânturilor capitolul 10

Capitolul 10    Calamitățile din Ether Drive

Dimineață. Soare, zumzet și ciripit și totuși Anemo doarme dus. În sufragerie, Mistral și Sirocco discută neliniștiți, cu o anumită gălăgie venind dinspre burțile lor. Mistral se plimbă de la un capăt la altul al încăperii (obicei împrumutat de la stăpân), mormăind nemulțumit. Sirocco, ocupat cu toaletarea de dimineață, punea și el câte o întrebare sfioasă, din când în când.

— Cre... crezi că e supărat pe noi? Așa-i că n-a fost bine ce-am făcut? Puteam să-i lăsăm și lui puțin ficat...

— Dacă tot mă întrebi, eu cred că ne pedepsește. De parcă am fi făcut o crimă! Mon Dieu... Quelle insolence ! C’est vraimentinadmissible !

— Mistral... eu nu știu limba aia franceză... cumva. Nu știi unde e Eol?

— Hm, de parcă mi-ar păsa de tocilarul ăla... probabil e la cafea.

Dintr-odată, aproape simultan, ușa dinspre curte și cea dinspre afară fură cuprinse de forfotă. La ușa din față, Aura; la cea din spate, Fleur.

— Asta ne mai lipsea! mormăi Mistral. Două calamități în același timp...

— Cre... crezi că Anemo vrea să ne dea doamnei mamă? Simt eu că am făcut ceva foarte rău!

— Sper că nu, micuțule! adăugă cu un suspin vinovat Mistral, dar vocea Aurei, sincronizată cu cheia deja introdusă în broască, părea că îl înjunghie:

— Anemo! Fiule, eu intru. Am venit pregătită...

Din curte, Fleur striga cu nerăbdare, gata să-l ajute pe Anemo în procesul sacru al scrierii Cronicilor din Ether Drive:

— Nenea Anemo! Anemo! Muncim și noi ceva azi?

„Je n'en crois pas mes yeux... Deux calamités en même temps ! C'est inadmissible !”bombănea, doar în gând, Mistral, trântindu-şi prețioasa blană neagră pe perina lui de catifea. Aura intră ca un vârtej, cu sacoșe... patru, patru sacoșe mari și pline.

— Doamna mama lui Anemo e foarte puternică, șopti Sirocco, mergând vesel în întâmpinarea femeii.

„E şmecher ăsta micu', nu-l credeam chiar așa... acum se pune bine cu viitoarea stăpână... dar eu nu vreau, eu nu plec de aici! Ce mare chestie că am mâncat niște ficat... adică mai mult... adică pe tot.”

Deja intrată în casă, Aura își așeză sacoșele pe hol și porni imediat într-o inspecție de evaluare a parterului:

— Stăpânul tău încă nu s-a trezit, micuțule? Las' că vă dau eu mâncare. Un...

Dinspre curte, Fleur se făcea simțită și văzută prin sticla nu tocmai curată, a ușii. 

— Vai, ce fetiță dulce! Cine ești dumneata, domnișoară? întrebă Aura, slobozind mica furtună pe ușă.

— Eu, eu sunt Fleur, vecina. Ane... ă, nenea Anemo?

— Eu sunt Aura, mama lui Anemo. Trebuie să-ți mărturisesc, scumpa mea, că încă nu l-am văzut, cred că doarme. Dar hai să ne facem o cafea, o cacao cu lapte! Trebuie să aduc puțină ordine în haosul ăsta și provizii. Am auzit că...

Ajunsă în bucătărie, pregătită să-și facă o cafea, doamna Gale înlemni pentru câteva secunde, apoi din gura ei atât de fină ieși unurlet ascuțit, prelung, parcă venit din altă lume. Anemo apăru instant în ușa bucătăriei, ciufulit, în pijamale, cu ochii mijiţi.

— Mama! Ce se întâmplă? Te-ai rănit cumva?

— U-un şoa... şobo... un rozător! Ai rozătoare, pentru numele lui Dumnezeu, Anemo! Uită-te și tu!

Mâna Aurei arăta înspre cafetieră, dar șoricelul nu mai era acolo, ci în gura roșcatului, având la rândul lui un bob de cafea în gură. Sirocco își ridicase codița ca un semn de întrebare și o privea pe posibila viitoare stăpână drept în ochi. Mistral, apărut și el în peisaj, se alătură roșcatului, aliniindu-se ca pentru poză, dar mormăind pe sub mustățile întinse și aliniate perfect:

— Ce faci, zevzecule? Vrei să îți mănânci profesorul doar ca să îi intri în graţii viitoarei stăpâne?! Ieși în curte repede, până ușa e încă deschisă!

— Nu vreau să-l mănânc, dar nu-nu știu cu-cum să ies! răspunse „cel ginger”, tot mormăit.

— Las' că te acopăr eu, du-l în stratul de flori! Repede!

După indicațiile date mai tânărului tovarăș,Mistral făcu brusc un salt, oprindu-se la picioarele Aurei și, cu un „miau” prelung, începu a se arcui și a se freca de picioarele ei.

— Vai, Mistral, voi sunteți niște cavaleri desăvârșiţi! Ce m-as face eu fără voi?

Anemo, trezit pe deplin, își luă mama în brațe.

— Hai să îți fac eu o cafea... sau preferi un ceai? Biata mamă! Cred că ai tras o sperietură zdravănă.

— Rozătoare într-o casă de oameni decenţi? Anemo, așa ceva este inadmisibil! Voi suna imediat la deratizare!

— A-am sunat eu, nu îți face griji! Vin deseară, minți Anemo cu nerușinare. Hai mai bine să te ajut să despachetezi toate bunătățile pe care mi le-ai adus, draga mea mamă!

— Nu încă, Anemo! Nu te grăbi! Dintr-un moment în altul vine echipa de curățenie pe care am angajat-o. Te rog să ieși în curte, e o vreme atât de frumoasă! Eu vă aduc micul dejun acolo și tot acolo poți scrie! Vom lăsa profesioniștii să-și facă treaba!

Dacă nu ar fi fost incidentul cu șoricelul, Anemo ar fi protestat din toată ființa lui, dar așa... nu mai încăpea niciun protest.

*

Reuniți lângă stratul de flori cei trei blănoși aveau inimile strânse de îngrijorarae. Deși își mâncaseră porțiile de bobițe servite de doamna mama lui Anemo,nu erau liniștiți deloc și Mistral își neglija siesta (premieră absolută) .Cum să-i mai ardă de siestă când în noua casă acesta va fi probabil singurul lucru îngăduit. 

— Tu piciule nici nu-ți imaginezi ce ne așteaptă! Tu habar n-ai ce e acela un muzeu...sau cum ar fi sa locuiești într-o expoziție de porțelanuri...

— Ce e acela un muzeu ,Eol? Ce vrea să spună Mistral cu trăitul într-o exponație de po-por...

—Expoziție de porțelanuri , sau muzeu piciule. Adică locurile în care nu există praf sau dezordine, Locurile in care lucrurile nu se mișcă, nu se deranjează, doar se privesc. Îi răspunse Eol fără tragere de inimă. 

Mistral privi spre fereastra unde doamna Aura ștergea de zor un geam.

— Eu am fost acolo odată, când eram mic, așa ca tine... A trebuit să stau locului. Pe atunci nu apreciam siesta și meditația, eram un zvânturat, așa... ca tine. Stăteam în brațele lui Anemo ca un pisoi de pluș, de teamă să nu dărâm vreo vază din dinastia Ming. Mon Dieu, ce oroare!

— Do-doamna asta locuiește la muzeu? întrebă Sirocco cu voce mică, imaginându-și deja cum va trebui să stea nemișcat, ca o statuie roșcată, lângă o vază plină de flori de porțelan.