Capitolul 16 Net și limonadă
Anemo pășea agale alături de editorul său înspre casă. Încă avea picioarele desculțe, deoarece papucii lui de pluș erau prea plini de noroi pentru a fi încălțați, deci îi ținea într-o mână ca și cum ar fi ținut o pradă proaspăt vânătă sau proaspăt pescuită. Nu mergea pe trotuar, ci pe marginea lui, prin iarbă, străduindu-se să își păstreze tălpiile curate. Încerca să pară relaxat, întrerupând tăcerea stânjenitoare care se așternuse între el și Stone cu câte un „Hăcmm” sau un „Deci” aruncat doar așa... fără o țintă anume, doar pentru a-și da timp să gândească, să își aducă aminte dacă a trimis sau nu manuscrisul.
Era atât de confuz încât ajunsese să se întrebe dacă chiar a terminat de scris sau doar a visat, dar acum nu mai avea ce face, doar să își continue drumul alături de „omul cu împământarea”, bălăngănind brațul în care avea papucii și lansând câte un mic proiectil de noroi de care Fleur, aflată la câțiva pași în urma lor, trebuia să se ferească. Din când în când, o fărâmă mai încăpățânată ateriza periculos de aproape de pantofii lustruiți ai lui Archibald, făcându-l pe acesta să tresară imperceptibil din pleoapă.
În tot timpul ăsta, blănoșii din Casa Vânturilor aveau planul lor:
— Dacă mă ajuți să ajung mai repede la fanta pentru scrisori din ușă, pot găsi o soluție! spuse Eol direct în urechea lui Mistral.
— Eu? Mon Dieu, dar se presupune că tu știi să te cațări, Eol! Cum altfel ajungi pe șemineu sau pe dulap?
— Știi foarte bine că nu ar fi trebui să mă las văzut, Mistral! Trebuie să acționăm ca o echipă!
— Tre-trebuie să facem iar o chestie de „loilitate”? interveni Sirocco, numai ochi și urechi.
— Se spune loialitate, puștiulică! N-ar strica dacă i-ai întârzia puțin pe cei doi, cât să intre Eol în casă. Ne-am înțeles?
Nici nu apucă Mistral să își termine bine ideea, că Sirocco alergă înapoi la cei doi și începu să se învârtă printre picioarele lor ca o minge vie de blană. Ajuns la ușă, Mistral își arcuì spinarea, frecându-se de lemnul ușii, și reuși să îl îl înalțe pe șoricel suficient cât să se strecoare înăuntru prin fanta poștală.
— Ai aterizat cu bine? șopti Mistral prin deschizătura metalică.
— Da! Voi opri internetul! E destul să deplasez ștecherul câțiva milimetri...
Oamenii mari intrară în casă, secondați de umbra lor moțată. Anemo își luă sub braț laptopul cules de pe măsuța din bucătărie și îi ceru lui Archibald să îl urmeze la etaj, în biroul lui cel dotat pe care nu îl folosea niciodată pentru scris. Ușa grea se închise în urma lor, lăsându-i pe Fleur și pe blănoși pe dinafară.
— Ce facem acum? întrebă Eol de sub bufetul din living. Măcar dacă moțata ne-ar înțelege...
— Încerc eu ceva! spuse le chat noir, frecându-și blana de picioarele fetei și apoi mergând săgeată spre ștecherul „șmecher” din living.
Fleur pricepu imediat și, cu un zâmbet ștrengăresc, plecă la bucătărie.
— Blănoșilor, sunteți geniali! Fac o limonadă acum și problema e rezolvată! Eu intru la ei, iar voi împingeți ștecherul la loc, nu, Mistral?
În birou, Archibald Peter Stone stătea ca o stâncă de gheață, privind ecranul laptopului pe care scria sec: „No Internet Connection”.
— Domnule Gale, răbdarea mea nu este o resursă regenerabilă... spuse el tăios.
Exact atunci, ușa se deschise și Fleur apăru cu tava.
— Mă scuzați, am adus o limonadă, să vă răcoriți puțin până vine netul. Știți, toată strada s-a plâns încă de dimineață, a căzut semnalul peste noapte! Anemo era atât de prins cu scrisul că nici n-a observat că nu s-a trimis manuscrisul.
În timp ce Archibald sorbea surprins din limonadă, jos, în living, se dădea bătălia finală. Eol era prea ușor, așa că Mistral se întoarse cu spatele și, cu o manevră de o absurditate rară, se propti cu fundul direct în plasticul ștecherului. Își înfipse gheruțele în covor și împinse cu toată greutatea. Hîîîp-țac!
Iconița de Wi-Fi se înverzi brusc la etaj.
— Mais ce n'est pas possible ! mormăi Mistral din hol. Am început și eu să mă topesc la vorbele moțatei ăsteia...
Anemo apasă „Send”, salvat de alchimia limonadei și de forța unui posterior de motan parizian.
*
— Ai scris tu, toate astea azi noapte? Ai scris tu tot volumul ăsta în câteva zile, de când te-ai hotărât că nu te mai interesează „Hoțul de umbre”? Cine ești tu, mai exact, Anemo? întrebă oarecum retoric Archibald.
— Păi, eu, vezi bine! Cine să fi scris, motanii mei? Arci, mă cunoști de niște ani și totuși... nu mă cunoști deloc...
Comentarii
Trimiteți un comentariu