Casa Vânturilor capitolul 17

 Capitolul 17 Artefacte și pregătiri pentru teveleziune

În dimineața zilei de miercuri — acea miercuri — liniștea somnoroasă a Casei Vânturilor fu spartă de niște bătăi nerăbdătoare în ușă; inelul metalic în formă de leu se transformase într-un adevărat instrument de percuție:

"Ba-ba-ba-bam-ba-ba-ba..."

Adormit pe pervazul sufrageriei, nu pe perina lui confortabilă, Mistral ar fi înjurat, dar își adusese aminte că este un chat noir educat.

— Mon Dieu! Ce n'est pas possible! E încă devreme! Blana mea are nevoie de cel puțin nouă ore de somn, altfel își pierde strălucirea!

— Ci-cine vine, Mistral? E cumva doamna mamă? A început deja evenimentul ăla și noi... noi încă dormim? întrebă imediat Sirocco, care își făcuse instant apariția cu codița lui pufoasă în formă de semn de întrebare.

— Chiar, Mistral, oare e cazul să îl trezim pe Anemo? A venit doamna Aura? întrebă și Eol, pregătindu-se să își facă drum de pe colțul șemineului spre pervazul pe care era Mistral.

— Nu e doamna mamă, stați liniștiți, e domnul tată... — apoi sărind ca ars de pe pervaz pe covorul gros cu motive orientale — Mon Dieu, profesorul! S-a întors Simoon Gale!

— Ci-cine e profesorul ăsta? întrebă Sirocco, care era mult mai nou pe lumea asta decât ceilalți doi blănoși.

Răspunsul nu veni din gura lui Eol sau a lui Mistral, ci din gura lui Anemo, care cobora desculț și în pijamalele lui bleomarin cu printuri din desene animate, câte două trepte deodată.

— Tata! Tată, te-ai întors!

Anemo deschise ușa de la intrare și se aruncă în brațele bărbatului din prag, o variantă a lui puțin mai în vârstă și mult mai bronzată, care era cu vreo trei centimetri mai scund decât el, de acum.

— Fiule!

Bărbatul de la ușă avea un șarm de Indiana Jones în hainele lui de in în diferite nuanțe de bej.

— Te-ai hotărât să dai o pauză Egiptului, tată? Când ai venit?

Întrebările curgeau cu nemiluita din gura fiului, în vreme ce își trăgea tatăl în casă, spre bucătărie, spre alchimia cafelei cu sare roz.

— Azi-noapte, fiule, în toiul nopții. Mama ta era să moară de infarct când a auzit cheia în ușă...

— O, biata mama! E foarte aglomerată azi cu toate pregătirile pentru marele eveniment al clubului de carte.

— Ai dreptate! Mama ta e trezită din zori și nu se mai oprește din robotit. Știi, sunt puțin gelos, dar sper ca după ziua de azi să am toată atenția ei... Cafeaua ta ar putea deștepta și mumiile, fiule! Care mai e viața ta?

Simoon sărea de la un subiect la altul din dorința de a spune tot, de a auzi tot, de a umple golul unei absențe de mai bine de jumătate de an. Lângă scaunul lui, direct pe gresia-oglindă-patinoar, zăcea un rucsac mic, ponosit, verde kaki, care părea să aibă puține lucrușoare în el.

— Și, așa cum te-am obișnuit, aici ai o colecție de replici... unele foarte bine lucrate, zici că sunt artefacte originale. Vei avea timp mai târziu să le admiri, acum sunt egoist și te vreau doar pentru mine!

Blănoșii noștri, santinelele de pluș ale lui Anemo, aflați aliniați frumos lângă ușa dinspre curtea din spate, scoaseră în cor un soi de oftat pisicesc.

— Ce dezamăgire, Eol! Până și eu m-as fi bucurat de niște bliz-blizuri noi, așa matur și cu capul pe umeri cum sunt... ce să mai spunem de Ginger... Abia așteptam să văd ce a adus Simunul... dar, na!

— Ce e ăla „blibliz”, Eol? O conservă de aia „sofisficată” de care mănâncă Mistral? Eu nu vreau de aia, mai bine o porție de înghețată!

— Stai liniștit, puștiulică, bliz-blizurile nu se mănâncă, sunt obiecte zornăitoare... Profesorul l-a obișnuit pe Anemo, încă din copilărie, să îi aducă replici după adevărate artefacte...

— Adică „arfefactele” sunt niște fapte arti, arti, de alea... artistice?

— Explică-i tu, Eol, mie îmi e prea foame să gândesc! Mă duc să fac schema aia... împingere zgomotoasă a bolului gol pe gresia asta... destul de curată.

— Da, și la mine în burtă s-a trezit gălăgia! Fac și eu schema, să lăsăm „arfefactele” și „bizbizurile” pe mai târziu! Azi vine moțata să mă facă frumos pentru „teveleziune”!

Învăț tot mai multe pe zi ce trece!