Casa Vânturilor capitolul 20

  Marea descălțare 

Eol dispăruse dintre mușcatele albe, dar nu de tot. Nu fugise de ȚIIIIII-ul care spărgea liniștea grădinii. Nu se temea de cuvintele mari. El plecase în misiune... Agentul 003,5.

Jumătate cât James Bond. Dublu de curajos. Cu licență de a apăsa butoane roșii.

Nu putea să îl lase pe Anemo prizonier al acelui microfon îngrozitor, cu toată microfonia și cu discursul lui neverosimil și elucubrant. Prizonierul reflectoarelor care ardeau.

Publicul își ținea respirația. Daisy Queen scăpase evantaiul. Remi își mușca buzele. Anemo voia să intre în pământ cu microfon cu tot, dar nu se mai putea opri din debitat „perle”. Așa că Eol a zis în gând: „Ajunge.”

S-a strecurat pe sub masa lui Arbaletă. A trecut în viteză pe lângă tocurile lui Daisy. A cotit pe culoarul lateral, pe lângă tomberoanele verde, negru și maro. Acolo, lipit de zidul casei, îl aștepta dulapul gri. „ESB Meter + Garden Circuits” scria pe el. Ușița era întredeschisă.

Șoricelul s-a cățărat pe roata tomberonului verde și a sărit pe marginea dulapului. Ledul verde clipea nervos lângă butonul roșu. N-a calculat. N-a stat la povești. A închis ochii și a apăsat cu ambele lăbuțe.

„CLAC!”

Reflectoarele au murit. Boxa a scos un „of” de ușurare. Grădina a rămas doar cu felinarele, cu luna și cu mirosul de liliac.

Liniște. Apoi, vocea lui Anemo, calmă, normală:

— În sfârșit e liniște!

Apoi, cu o nonșalanță la care nimeni nu se aștepta, și-a scos pantofii (nemiloasele instrumente de tortură) și, descheindu-și sacoul, a continuat:

— Până la urmă, curtea mamei nici măcar nu e atât de mare încât să am nevoie de un microfon, mă puteți auzi cu toții... Îmi cer mii de scuze pentru delirul de mai înainte... parcă nu am fost eu.

— Așa mai vii de acasă! Dieu merci! Mi-a venit inima la loc, poți să îți iei lăbuțele de pe urechi, piciule!

Din roaba cu mușcate se auzi un foșnet și cineva răsuflând ușurat:

— Misiune îndeplinită!

— Te iubesc, Eol! Gata, gata, promit să tac, vreau și eu să aud discursul ăsta!

În public, fără zgomot, fără figuri de pseudoaristocrație, lumea începuse să se descalțe. Prima a fost Remi; a coborât fără greutate de pe tocurile cui. Au urmat pe rând Noel, Gill, Jim, Simoon, mama lui Remi și Aura, ștergându-și o lacrimă... era o împământare de grup.

— Desigur că aș fi vrut să țin un discurs... academic, pe măsura prietenei mele inteligente pe care — vă spun un secret, să nu mă spuneți — am fost gelos toată luna asta!

Lumea începu să râdă... acesta era adevăratul Anemo. Doar Daisy strâmba din nas; ea era singura care își păstrase pantofii în picioare, deși picioarele ei se umflaseră, arătând ca niște gogoși prinse în barete de lac galben.

— În ultimele două săptămâni am învățat că e adevărat: femeile nu se dresează și nici n-ar trebui ca cineva vreodată să încerce asta. Femeile doar se iubesc... cu roiul lor de albine cu tot. Vă mulțumesc!

Ropot de aplauze. Mistral, cu lacrimi în ochi, încerca niște scuze neverosimile:

— Cred că sunt alergic la liliac.

— Mistral, de ce are domnișoara Remi obrajii așa de roșii? Oare are și ea alergie?

— Lasă, puștiulică, că îți explicăm altă dată... nu înțelegi tu dragostea.

— Dar eu vă iubesc! adăugă roșcatul, convins că învață tot mai multe pe zi ce trece.