Casa Vânturilor capitolul 13

 

Capitolul 13 Zori și trădări pisicești 

 E drept că în casa lui Anemo există o cameră amenajată, un birou dotat cu tot necesarul pentru ca un scriitor să își poată desfășura activitatea, doar că acea încăpere este rareori folosită. Acest anume scriitor scrie în bucătărie, în dormitor, sufragerie, curte sau chiar în baie. Casa lui de obicei (mai puțin acum, după intervenția mamei) avea împrăștiate peste tot schițe, notițe, hărți ciudate, însemnări... Atunci când lovește febra scrisului, nu e o febră tocmai ușor de dus, vine ca o posedare, ca un pumnal înfipt în colivia coastelor dinspre înăuntru și, atunci când pleacă, lasă în urmă epuizare totală.

De data aceasta, după o noapte întreagă de scris neîntrerupt, Anemo dormea dus, cu capul pe măsuța rotundă din bucătărie care îi servise de această dată drept masă de lucru, alături de un colăcel de blană portocalie și laptopul cu abțibild inimioară. În sfârșit avea povestea!

Eol, ca un veritabil șoricel de bibliotecă, salvase tot și închise laptopul, iar acum, pe perina de catifea verde alături de Mistral, privea răsăritul soarelui prin sticla ușii ce dă în curte, povestind în șoaptă.

— Ce culori! Privește, Mistral, parcă cerurile se rup de pământ sângerând...

— Cred că te dilești de la nesomn, șoricelule! Acum îți arde de poezie? Mai bine dormim și noi măcar puțin, că nu se știe niciodată ce nouă năpastă ne așteaptă... că o cheamă Aura, Remi, Daisy sau moțata de Fleur, cum apare câte una de asta ce nu se dresează în Casa Vânturilor, gata, s-a dus toată tihna! Până și zvânturatul de Sirocco a căzut la datorie, de parcă el ar fi scris toată noaptea. Spune sincer, ai dat iama în poeziile lui Anemo? Măcar să nu îi apară și lui în cale vreun volum de poezie că ăsta, după cum îl știu, se face iarăși poet și suspină pe aici de parcă ar fi lovit de oftică sau de dragoste!

— N-ai pic de romantism, parizianule! Numai aerele-s de tine! răspunse șoricelul supărat.

— Ieri, când Mama-Durga făcea „vocalize” în bucătărie... nu părea că te deranjează lipsa mea de romantism. Hai, închide ochii și numără niște oi!

*

Câteva ore mai târziu, liniștea de porțelan a casei fu spartă de bătăi metalice în ușă.

 Bang! Bang! Anemo tresări pe scaun, salvând laptopul în ultima secundă, dar simțind cum vertebrele îi trosnesc ca niște vreascuri uscate. Se ridică greu, dezmorțindu-și oasele într-o serie de mișcări total nemanierate, scoțând sunete ce aminteau de un mecanism de pendulă ruginit. În timp ce se târa spre hol, cu ochii mijiți și frecându-și pumnii în orbite ca un copil pedepsit de somn, Anemo bombănea în barbă. Avea fața „șifonată” de marginea mesei: o pată de cariocă indigo îi brăzda obrazul ca o cicatrice de război literar, iar pe celălalt, amprenta inimioarei de pe laptop strălucea sub lumina dimineții ca un sigiliu de proprietate. Trase ușa cu un gest brusc, pregătit să expedieze „intrusul” fără nicio urmă de curtoazie.

— Nu avem nevoie! mormăi el, fără să se uite la cine e afară. Echipa de curățenie a fost ieri! Deratizarea e făcută, muzeul e gata, vă rog eu... veniți altă dată!

Dar „vântul” care îi răspunse nu mirosea a detergent, ci a iarbă proaspătă și a efort sportiv. Anemo clipi des, încercând să focalizeze ființa din fața lui. În prag stătea Remi Storm. Însă nu era „Regina de Smarald” de la ceai. Părul ei negru era strâns într-o coadă de cal care dansa la fiecare mișcare, purta un trening tineresc, lejer, și nu avea niciun strop de fard pe față. Era luminoasă, proaspătă și arăta ca o cu totul altă persoană — una care tocmai își terminase tura de alergat prin cartier.

—Am venit să te invit personal, la evenimentul de miercuri ! Nu accept niciun refuz, da? 

Știu că ești foarte "prins" zilele astea, mai zise ea măsurâdu-l pe vechiul ei amic din copilărie din cap până în picioare și înapoi oprindu-se pentru o secundă mai lungă pe pata ca o zgârietură indigo. 

Anemo înlemni, cu o mână în aer, gata să-și îndrepte părul care stătea ca o claie de fân după furtună. Din spate, apărut ca din pământ, Sirocco se strecură în prag, cu blănița roșcată ciufulită de somn, căutând atenție. Din buze, Anemo dorea să pară normal și politicos, dar nu îi ieșea deloc; rămase acolo, întinzându-și oasele în mod reflex, total nemanierat. Remi zâmbi — un zâmbet care îl lovi pe Anemo mai tare decât orice critică a lui Stone — și, fără nicio ezitare, îl luă pe „Ginger” în brațe. Puiul începu să toarcă instantaneu, trădânduși boemul stăpân, pentru o mângâiere sub bărbie. Anemo simți un nod în gât. „Asta îmi fură și atenția blănoșilor”, bombăni el doar în gând, privind cu o gelozie mută cum rivala lui îi „sustrăgea” cel mai loial pirat.

—Apropo, Anemo... am vorbit cu Archibald Peter Stone. Mi-a spus că, dacă „Cronicile” tale ies așa cum speră el, are o surpriză uriașă pentru tine. Sper să nu o ratezi din cauza somnului... sau a hărții ăsteia de pe obraz. 

Ea îi făcu cu mâna și pleacă în pas alergător, lăsând în urmă doar mirosul de aer proaspăt și un Anemo complet buimac. Acesta închise ușa și se târî până la oglinda din hol, unde descoperi, în sfârșit, „opera de artă” de pe chipul lui.

Sirocco se frecă de picioarele lui, miorlăind după atenția care tocmai plecase spre numărul 42. Anemo îl privi mustrător și nu se putu abține fără a îi spune vreo două. 

— Trădătorule...trebuia să te dau mamei ! Așa aveai ocazia să te întâlnești mai des cu domnișoara "Femeile nu se dresează "

Mistral îi întâmpină pe cei doi cu lentoarea-i caracteristică. 

— Acum te dai și pe lângă marea scriitoare mon petit ? Nu iți ajungeau moțata si și Aura- Gale -Mama -Durga-Îmblânzitoarea de Haos ? 

—Dar n-am făcut nimic...am vrut doar, să fiu politicos .Se alintă Sirocco devenind umbra lui Anemo ....

— Ei, n-ai făcut nimic, interveni și Eol, trebuie să te învăț despre loialitate ! Nu se poate să cazi pe spate când vezi o femeie . Gândește un pic și din perpectiva lui Anemo ! Uite, acum pune la fiert patru ouă. Patru piciule ,el ne consideră familia lui și nu v-a dat Aurei cea Durga chiar dacă i-am mâncat ficatul, chiar dacă tu îi zgârii tot ce prinzi și Mistral și-a facut siesta săptămâna trecută pe cămașa cea bună.  

—Lasă-l în pace Eol, el nu pricepe termeni , el doar se alintă și se topește de fiecare dată când o" ea "il consideră drăgălaș. 

Uitând de trădare, Anemo "bucătărea" fluierând