Treceți la conținutul principal

Zgarda celor două ceruri capitolul 14

  Capitolul 14



Studiul despre mitologia lumii și transformările feline din casa vânturilor fost întrerupt de bătăile energice în ușă ale distinsei Daisy Queen. 




— A venit Înălțimea Sa Daisy cu Lady Bell! anunță Mistral de pe pervaz.




— Nu sunt acasă! Nu am timp de snobismul ei acum, zise Anemo fără a ridica ochii din calculator.




— Nu fi așa, Anemo! Poate femeia are ceva important de spus. Poate chiar ne va fi de folos informația ei! îl dojeni pisica albă cu blândețe. 




— Nu, nu vreau azi! E deja prea mult pentru o singură zi și e destul de târziu. 




— Ora 8 pm nu e chiar o oră târzie, Anemo, mai ales într-o zi de vară!




— E duminică, încă! Ar trebui să existe o lege împotriva... împotriva acestor vizite neanunțate în zilele de duminică. 




Dar Daisy Queen nu se lăsa cu una, cu două. Acompaniase bătăile în ușă cu inelul metalic, cu soneria, iar ca să o ajute, Lady Bell începu să latre nervos.




— Elles sont incroyables! Ce poate fi? ...Privește, Anemo, ce face această ființă care se pretinde educată!




Daisy își lipise de acum fruntea de sticla ferestrei și cu mâna stângă înmănușată în dantelă își ținea umbră pentru a putea privi înăuntru. 




Anemo puse capacul laptopului cu o bufnitură, se ridică aparent calm, își îndreptă spatele și își mișcă picioarele (după poziția turcească de pe covor). Trase adânc aer în piept exact de trei ori și apoi deschise ușa „distinsei” musafire.




— Bună ziua... vreau să spun Bună seara, puiule! Anemo, am o veste extraordinară! Eu voi fi gazda clubului de lectură de data aceasta! Nu-i așa că e minunat?




Daisy nu vorbea doar din gură, ci cu toată făptura ei durdulie, cu zulufii ei arămii cu tot, zgâlțâind-o pe biata Lady Bell aflată în brațele ei.




— Aceasta este extraordinar, distinsă doamnă! Poftiți, luați un loc și lăsați-o pe Lady Bell în seama blănoșilor mei. Știți și dumneavoastră că sunt bine crescuți. Un ceai, o cafea?




— Un ceai, te rog, cu lapte! 




Daisy se trânti cu toată greutatea pe unul din reclinerele de piele neagră și dădu drumul cățelușei să socializeze cu blănoșii casei.




Cu o blândețe părintească de data aceasta în voce, uitând complet de „figurile lui pariziene” de mai devreme, Mistral o luă în primire pe Lady Bell.




— Ce mai faci tu, pui? Tot aranjată și parfumată ești, săraca de tine. Vrei să te joci cu noi?




— Mami nu mă lasă să mă murdăresc, spune că domnișoarele trebuie să se poarte delicat.




— Oh, ma chérie! Dar tu ești doar un pui! Uită-te la zvăpăiatul de Sirocco. El face tot ce-i trece prin cap și pretinde că învață. 




— Ești nedrept, Mistral! Eu chiar învăț tot mai multe pe zi ce trece și sunt educat.




Bise își adusese aminte imediat de ghemul de mohair roz pe care cineva (Anemo) îl făcuse la loc și, din două mișcări agile de felină, depuse ghemul în deplină siguranță la picioarele celor mici.




— Avem voie să ne jucăm cu asta? întrebă neîncrezătoare micuța Cavapoo. Nu ne murdărim?




— Desigur că aveți voie, mon petit brownie, nu vă murdăriți, răspunse motanul negru, dar nu se abținu și îi șopti lui Bise la ureche: „Îmi vine să o zgârii pe distinsa doamnă. Uită-te la ea, arată exact ca o parașută prăbușită pe fotoliul nostru în rochia ei de mătase bej.”




*




Distinsa Daisy Queen își sorbea ceaiul zgomotos, dar cu degetul mic ridicat în aer, dintr-o ceașcă de porțelan autentic, și turuia cu un debit extraordinar despre clubul ei de carte.




— Vom lectura și vom discuta despre „Războiul piticilor de grădină”, e o carte recent apărută, scrisă de Tanagra Boilld. E o personalitate misterioasă, nu cred că a întâlnit-o cineva în carne și oase. Sau poate o știi tu, puiule? 




— Nu...




— Poate o știe scumpa de Remi atunci. M-am gândit să o invit și pe ea, dar... nu reușesc să o contactez...




Telefonul lui Anemo scoase un piuit scurt.




— Ai un mesaj, Anemo! Citește-l, nu vreau să te rețin. Este cumva domnișoara Remi?




Anemo porni ecranul telefonului și citi în fugă. 




— Este de la vecina mea, Fleur, întotdeauna îmi trimite mesaj de „Noapte bună”. Spuneți mai departe, doamnă Queen! 




Dar telefonul lui Anemo piui din nou.




— Sunteți foarte căutat, domnule scriitor! Este de la Remi? 




— De data aceasta este de la Archibald. Îl știți și dumneavoastră pe Archibald. Îmi amintește că mâine avem întâlnire. 




Daisy începu să se înroșească la față și să transpire. Scoase din geantă o batistă de mătase cu monograma ei și începu să își tamponeze de zor fruntea și decolteul în timp ce vorbea despre cât de mult îl apreciază ea pe Anemo, dar și pe scumpa de Remi, când telefonul țiui din nou.




— Se pare că toată lumea te caută azi, puiule! E Remi?




— E tata, îmi aduce aminte că avem FaceTime în zece minute. Tata e la Londra, stimată doamnă!




Daisy se ridică în sfârșit de pe recliner, cu „parașuta” șifonată în ultimul hal și, ajunsă la ușă cu cățelușa în lesă, îi întinse o mână ca orice distinsă doamnă care se respectă. 




— Sper să vii la clubul de carte, Anemo! Nu te mai rețin. Transmite salutările mele lui Simoon și dragii noastre Remi... dacă o vezi.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Zgarda celor două ceruri capitolul 7

Capitolul 7  "Da, ei nu "empafizează" cu asemenea fete... de fapt ei nu empatizează cu niciun fel de fete... doar că nu recunosc. Las' că mă descurc eu și singură. Am de gând să văd ce e în rucsacul acela... poate mai există o zgardă care mă transformă la loc... poate reușesc cumva să deschid portalul ăla. Bise se ghemuise pe unul din fotoliile de piele neagră din living și gândea departe de ceilalți blănoși care erau supărați pe ea pentru o glumă "E plictisitor să vegetez aici de una singură... măcar să citesc ceva. Cred că știu unde își ascunde Eol câte o carte pentru citit și cred că are o carte de poezii..." Atât canapeaua, cât și fotoliile din casa lui Anemo au un fel de buzunare la spate care se închid cu scai. Nu o dată în aceste buzunare au apărut obiectele dispărute din casă... chei, telecomandă, pixuri, portofel și multe altele. Deci a noastră Remi se ridică elegant pe cele patru lăbuțe, sări în spatele fotoliului și verifică buzunarul. Din acest ...

Zgarda celor două ceruri capitolul 16

 Capitolul 16 Luni dimineața, 29 iunie, Anemo împreună cu toți blănoșii lui se aflau în curtea din spate, la masa din sticlă și fier forjat, în fața laptopului și a binecunoscutei cafele cu frișcă și sare roz. Erau în conferință cu profesorul Simoon, care, deși aflat la Londra, făcea tot posibilul să îi ajute. — Anemo, fiule, fii atent la mine: am studiat harta și m-am consultat cu colegii mei. — Dar harta e la noi, tată! spuse Anemo confuz. — Am poza hărții la mine în telefon! Sunt două variante... cel puțin două acceptabile. — Da, tată, spune! Toți de aici suntem numai ochi și urechi. Pisoii și Anemo erau așezați laolaltă, de zici că urmau să facă o poză de grup: Mistral, cocoțat pe gard într-un echilibru perfect, Bise, pe cotiera scaunului lui Anemo, pe partea stângă, iar Sirocco, chiar pe umărul drept al scriitorului. Eol, fiind cel mai mic de statură, stătea pe masă, lipit de tastatura laptopului. — Pentru primul și cel mai apropiat portal, trebuie să mergem cu domnișoara Remi...

Labirint prin oglinda timpului capitolul 1

 CAPITOLUL 1: ORAȘUL CARE NU DOARME NICIODATĂ Profesorul Simoon și Anemo dormeau adânc, căzuseră ca secerați, fiul pe canapea și tatăl pe fotoliu. Sforăitul lor, un cor în canon, nici foarte mărunt, nici foarte zgomotos, în mod normal nu ar fi deranjat-o pe Remi, dar acum, încă în corpul ei de pisică de Angora, nu putea pune geană pe geană.  Aerul din vechiul apartament din Cairo era încă fierbinte și greu, înțesat de arome de ceai, de mirodenii și de miros de asfalt, de combustibil și de praf. Zidurile groase se hrăniseră toată ziua cu dogoarea soarelui, iar acum expirau acea zăpușeală greu de suportat, mai ales pentru niște oameni care trăiseră toată viața pe o insulă de smarald, unde canicula nu fusese niciodată o problemă. Iar pentru o pisică de Angora, în blana ei lungă și pufoasă, era un adevărat coșmar. Remi se mută pe podeaua de mozaic, sperând că piatra e mai rece, dar somnul nu venea, iar prin fereastra deschisă, orașul care nu doarme niciodată o atrăgea ca un magnet...