Capitolul 9
Toate ar fi mers ca pe roate în Casa Vânturilor dacă astrele nu s-ar fi aliniat în așa fel încât Anemo să fie prezent cam tot timpul în living. Dintre toate locurile de scris, acum el alesese tocmai fotoliul recliner în spatele căruia blănoșii – sau mai bine zis Sirocco – ascunseseră rucsacul cu replici.
Mai întâi, el și Arcibald Peter Stone au avut o discuție lungă cât o zi de post în living: despre Remi, despre edituri, despre termene-limită, reviste, ședințe, rețeta de cafea a lui Anemo, vreme, tendințele literare...
— Mon Dieu, ăștia doi vor ieși la pensie când termină discuția asta. Cum pot vorbi atât de mult? Eu chiar nu înțeleg! miorlăi Mistral.
— Șșș, calmează-te, Mistral! Poate te aud. Încă nu știm sigur când ne înțeleg oamenii și când nu, încercă Eol să îl calmeze pe chat noir.
Dar telefonul lui Arcibald începu să sune și acesta răspunse imediat:
— Da, eu sunt. Ce? Incredibil! Vin chiar acum.
— Taci că pleacă! șopti Eol de sub franjurii pernei lui Mistral.
Arcibald se ridică imediat de pe fotoliu și i se adresă, oarecum stânjenit, lui Anemo:
— Gale, îmi pare rău, trebuie să plec. M-au sunat de la școală de la fiica mea... l-a bătut pe unul.
Dar blănoșii nu au apucat să răsufle ușurați că la ușă stătea deja, în toată splendoarea lui, domnul Trenci. Nici nu apucase bine să bată în ușă.
— Exact ăsta ne lipsea, bombăni Mistral, dar nu-și părăsi perna; trebuia să se pună la curent cu ultimele noutăți.
— Bună ziua! Toate respectele mele, domnule Gale. Am venit personal să aduc poșeta domnișoarei Storm, spuse Daniel Frost, dându-și la o parte ochelarii de soare care nu erau neapărat utili în contextul dat.
Anemo îl măsură răbdător din creștet până în tălpi:
— Dar de ce aici? Adresa domnișoarei este cu totul alta, iar a mamei dumneaei de asemenea...
— Îmi permiteți să intru doar pentru câteva minute? întrebă Trenci, dar mai mult așa, să se afle în treabă, fiindcă deja intrase ca la el acasă: mai întâi în hol și de acolo direct în living... Mai exact, direct la fotoliul de pe care colectase poșeta cu câteva zile în urmă.
— Dar poftiți, cum să nu, simțiți-vă exact ca acasă, răspunse Anemo și adăugă cu glasul ceva mai scăzut: cum, de altfel, vă și simțiți...
— Vai, dar ce de pisici aveți dumneavoastră aici! Aceasta (și arătă cu degetul spre Bise) este pisica domnișoarei Storm?
Se aplecă până foarte aproape de pisică și întinse mâna să o mângâie, dar Bise se ridică brusc și scoase un mieunat de acela enervant și prelung, de parcă ar fi fost călcată pe coadă.
— Să nu cumva să îndrăznești! se burzului ea, dar, desigur, Trenci nu îi înțelegea spusele și așa trebuia să rămână.
— În mod foarte ciudat, domnule Gale, după ce am ajuns la secție, am constatat că telefonul domnișoarei Remi lipsește... Ciudat, nu-i așa?
Anemo îi aruncă o privire neîncrezătoare:
— Sper că nu insinuați ce cred eu...
— Vai, dar cum aș putea? Cred totuși că telefonul... <în timp ce vorbea, fanul declarat al lui Columbo se apropia tot mai mult de fotoliu, îl trase de la perete și se aplecă să caute mai întâi pe covor, iar apoi exact în buzunarul cu scai al reclinerului, de unde scoase telefonul scriitoarei> ...A, deci, cum spuneam, telefonul a alunecat aici. Foarte interesant, nu?
Puse telefonul pe măsuța de cafea, dând mustrător din degetul arătător, ca și cum telefonul ar fi fost un copil neastâmpărat.
— Fo... foarte interesant! bâigui Anemo, nevenindu-i să-și creadă ochilor.
— Ați mai luat legătura cu domnișoara? Sau poate dânsa...
Anemo încerca să articuleze ceva, dar cuvintele nu veneau, așa că dădea din cap ca un cățeluș de jucărie.
— Da, nu vă mai rețin... Detectivul ieși la fel cum intrase, ca de la el de acasă.
Reacția lui Anemo veni abia după câteva secunde, ca și cum ar fi fost amorțit. Dădu să închidă ușa în urma lui Trenci, dar aceasta se deschise pe sfert și înăuntru apăru doar capul celui care tocmai ieșise:
— Cu un singur lucru vă mai rețin. A mai întrebat cineva despre domnișoara Storm?
— Ăă... editorul nostru, Arcibald Peter Stone.
Comentarii
Trimiteți un comentariu