Labirint prin Oglinda Timpului capitolul 14

  Capitolul 14. Haos

Profesorul Simoon, sleit de puteri, abia se târa spre ieșirea din aeroport. Era un adevărat calvar să treci printr-o mare de oameni. Ieșirea din Terminalul 1 l-a izmit ca o palmă de aer fierbinte. Afară, sub soarele puternic al dimineții, mii de turiști blocați își învârteau valizele uriașe, strigând unii la alții, în timp ce ghizii agitau disperați pancarte colorate în aer. Oamenii își scuturau telefoanele sau le ridicau spre cer, crezând că prind semnal, dar ecranele rămâneau mute. 

Găsi un taxi alb-negru relativ ușor în toată mulțimea aceea dezorientată.

Șoferul, un bărbat tânăr, la douăzeci și ceva de ani, porni imediat radioul, dar din difuzoare nu se auzea decât un fâșâit puternic, de parcă aparatul ar fi înghițit nisip.

— Niciun post nu emite, spuse el pe un ton egal, nici alarmat, nici plictisit, într-o engleză britanică surprinzător de curată. Numele meu e Omar. Unde mergem?

— În Zamalek, răspunse profesorul, strada Shagaret El Dorr. 

Mașina demară cu un scrâșnet de roți, ieșind pe bulevardul Salah Salem. Acolo, profesorul rămase cu gura căscată. Metropola o luase razna! 

În labirintul nesfârșit de clădiri de culoarea nisipului saharian, turnuri și minarete ca niște creioane uriașe de piatră, aerul dens amestecat cu praf deșertic și căldura atât de specifică locului dădeau senzația unui miraj generat de caniculă sau de febră, o adevărată Fata Morgana. 

Însă la sol, toutul era blocat. Semafoarele stinse nu indicau nimic, iar intersecțiile păreau niște jocuri de puzzle uriașe. Mașini colorate, încurcate unele în altele; șoferi coborâți din mașinile lor schimbau informații... și zvonuri. Unii se certau, alții se rugau unui Dumnezeu pedepsitor, promițând o viață mai cumpătată...

— Probabil vom sta aici mult și bine, spuse Omar. Priviți și dumneavoastră... nu există benzi de circulație, ci o îmbulzeală de mașini. 

Exact paralel cu ei, pe partea profesorului, într-un alt taxi, o femeie blondă, turistă probabil, încerca să își liniștească copilașul de vreo 10-11 luni care plângea încontinuu. Avea fețișoara roșie și scăldată în lacrimi.

Un polițist de trafic fluiera neputincios, dar fluierul lui era acoperit de claxoane. Claxoane scurte care făceau „bip-bip!”, claxoane lungi care urlau ca niște sirene...

Printre capotele mașinilor, un vânzător ambulant făcea slalom pe o bicicletă veche, ducând pe cap o scândură uriașă, lungă de doi metri, plină cu pâini rotunde și calde, numite aish. Cineva dintr-o mașină de culoare incertă făcu semn vânzătorului. Voia să cumpere pâine și, ca și cum ceilalți șoferi s-ar fi molipsit de foame, au început tot mai mulți să facă semne, din ce în ce mai agitate, mai disperate. Lumea își întorsese pe dos buzunarele în căutare de monede. 

— Nu vă e foame? întrebă Omar. Să cumpărăm și noi pâine...

— Nu am numerar la mine... deloc, răspunse Simoon încurcat. Nu te speria de plată, îți plătesc cursa la destinație. 

Șoferul ieși pe jumătate din mașină, strigând spre vânzătorul ambulant:

— Ya Captain! Hena, ya rayes! 

În momentul în care vânzătorul îl văzu, îi zâmbi larg, dezvăluind o dantură perfectă, seducătoare, iar Omar ridică două degete, indicând că vrea două pâini. 

— Nu vă faceți griji, profesore, cu mine nu muriți de foame! 

Simoon era cu adevărat surprins. Abia căldura pâinii aflate deja în mâna lui îl trezi la realitate și îl făcu să îl întrebe pe tânărul cu sufletul ca pâinea lui Dumnezeu:

— Ne cunoaștem? Ne-am mai întâlnit? 

Tânărul mușcă cu poftă din propria pâine și dădu afirmativ din cap:

— Începem să ne mișcăm... Vă știu, am fost împreună cu un grup de studenți în același sit arheologic cu dumneavoastră. Sunteți un soi de star pentru noi.

Pe marginile bulevardului, panourile publicitare gigantice, digitale, erau acum doar niște ferestre spre întuneric. 

Taxiul urcă pe rampa de la Podul „6 Octombrie”, autostrada suspendată din beton care taie orașul pe deasupra acoperișurilor. De acolo de sus, orașul arăta chiar mai înfricoșător. Un furnicar căruia cineva i-a distrus feromonii...

Mașinile înaintau greu, ca o coadă de melci, dar cel puțin se mișcau... bară la bară. Câteva mașini rămase fără combustibil chiar în mijlocul drumului făceau înaintarea și mai anevoioasă.

Un autobuz blocat avea toate ferestrele deschise. Pasagerii își făceau vânt cu ziare, evantaie, dosare, pălării. Cineva ridicase la geam un cățel mic care lătra confuz, având ceva de împărțit cu un grup de motocicliști care încercau să își croiască drum milimetric printre oglinzile retrovizoare.

Chiar sub pod, Nilul leneș, strălucind hipnotic sub razele soarelui, părea din alt film, cu bărcile lui mari de lemn plutind nemișcate, străjuit de palmieri înalți, cu frunze în formă de săbii ușor mișcătoare.

— Am și apă, dacă doriți, spuse Omar. Și ca să vedeți cât sunteți de norocos să mă aveți chiar pe mine la volan... apa mea e într-o sacoșă frigorifică. Poftim.

***

Timpul, ora, nu mai aveau nicio relevanță. După o vreme, taxiul a coborât în sfârșit de pe pod pe insula Zamalek. O oază cochetă, cu vile în stil colonial și copaci de Jacaranda plini de flori lila ningând pe trotuare.

Și aici era haos, dar parcă nu la fel de năucitor. Oamenii mișunau pe străzi, ieșiseră în balcoane sau erau grupați sub umbra clădirilor cu balcoane mari din fier forjat. 

Cafenelele dădeau pe dinafară, cu mesele cochete scoase direct pe trotuare și lume pestriță discutând situația, în vreme ce chelnerii alergau cu tăvi pline de ceai și cafea.

— Only cash! se auzea repetat în jur, în vreme ce oamenii se căutau prin buzunare.

De după gardurile înalte și zidurile pline de iederă ale ambasadelor, huruitul puternic al generatoarelor de curent părea că ia în râs blocurile de apartamente cu toate lifturile blocate. 

Părea că trecuse un secol când, într-un final, Omar întrebă:

— Shagaret El Dorr ați spus? Care e clădirea? 

Simoon arătă doar cu mâna înspre clădirea veche.

— Sper să nu stați foarte sus...

— La etajul unu, vin într-un minut... Sau poate vrei să urci la o ceașcă de ceai.