Capitolul 5: Peretele de eter
Remi, așezată pe pieptul băiatului pe nume Demir, își simțea zgarda pulsând. Mărgeaua divizată cromatic pâlpâia intermitent, de parcă urma să o teleporteze undeva. Fata înghiți în sec, dar spera ca totul să decurgă bine și să salveze băiatul.
— Ce trebuie să fac eu acum? întrebă ea cu o voce moleșită, parcă gata de somn.
Bunica băieților aduse un ghem de sfoară din cânepă, care mirosea puternic a rășină de cedru și a tămâie grea. Cu mișcări sigure și exersate, înfășură fibra groasă în jurul încheieturii slăbite a lui Demir, apoi în jurul lăbuței albe a lui Remi, în jurul încheieturii lui Samir, asigurând ultimul nod în jurul propriei încheieturi, și lăsă restul ghemului jos, pe podeaua de marmură ușor ruginie.
— Avem doar o oră la dispoziție, nu putem risca mai mult, spuse femeia. Tu, El-Beyda, să îmi ții de mână băiatul și să îl aduci acasă. După o oră, eu voi întrerupe conexiunea și te voi aduce înapoi. Ceasul acesta... adăugă ea, arătând spre noptiera de abanos unde se afla un ceas pe care Remi nici nu îl observase până atunci, va suna exact peste o oră.
Remi își fixă privirea asupra ceasului care părea mai degrabă o jucărie în formă de broască țestoasă. Pleoapele ei erau tot mai grele și o ceață rece, lăptoasă părea că o înghite complet.
Atunci cineva o strânse de mână. Ea se afla într-o cu totul altă realitate, avea din nou corpul ei de femeie, iar alături de ea se afla Demir.
— Să nu-mi dai drumul la mână! zise băiatul. Mergem să o salvăm pe mama.
— Mama ta? Unde ne aflăm?
Demir privi în jur și, cu o oarecare neliniște, îi spuse:
— Nu știu sigur, suntem aici, dar nu suntem! Privește și tu! Parcă suntem fantome.
Remi îl privi pe băiat și îi strânse mâna... era real. Apoi privi în jur. Erau într-un fel de curte interioară umbroasă, dintr-o epocă probabil apusă demult. Lângă un bazin dreptunghiular, plin de lotuși albaștri înfloriți, stăteau două fete de treisprezece-paisprezece ani, una lângă alta. Erau gemene identice, cu pielea palidă, parcă toată viața ar fi trăit ascunse de soare, iar trăsăturile lor iar trăsăturile lor reflectau fidel chipul de la paisprezece ani al lui Remi.
— Așa arătam eu la paisprezece ani, șopti scriitoarea.
— Da, El-Beyda, așa arăți și tu. Ochii tăi sunt exact ca ochii lor. Aș vrea să vorbesc cu ele, să le avertizez, dar nu pot. Nici tu nu poți! Uite!
O trase pe Remi după el și vru să atingă, cu mâna pe care o avea în mâna lui Remi, o statuie de alabastru care o reprezenta pe zeița Bastet. Mâinile lor doar spintecară aerul în locul în care era statuia, ca și cum aceasta ar fi fost doar o proiecție, o hologramă.
— Bunica ta a spus că Oglinda Timpului e stricată. Ea m-a rugat să te aduc înapoi.
— Shahrazad nu e tocmai bunica noastră, o să vezi și tu.
— Dar are ochii voștri...
— Asta fiindcă e reîncarnarea bunicii noastre, mama Faraonului. Ne-am întors într-un moment dinaintea căsătoriei, dinaintea otrăvirii lui Akhenaton, dar nu le pot avertiza...
— Poate ar trebui să ne întoarcem, bunica și fratele tău au nevoie de tine, încercă Remi să îl convingă.
— Nu încă, mai rămânem puțin, spuse băiatul, așezându-se turcește chiar pe marginea bazinului de piatră, lângă cele două fete care erau destul de apropiate de vârsta lui. Măcar să le cunosc mai bine. Care dintre ele crezi că e mama noastră?
Una dintre gemene părea de o fragilitate dureroasă. Purta o rochie din in regal de Amarna, atât de fină și transparentă încât părea pânză de păianjen lichidă, plisată în mii de raze asimetrice. Peruca ei nubiană, scurtă și grea, îi încadra chipul umed de lacrimi tăcute.
A doua geamănă stătea dreaptă lângă ea, ca o stâncă de sprijin. Refuza stilul de la palat, purtând o rochie Kalasiris tradițională, simplă, dintr-o singură bucată de in alb imaculat. Părul ei natural era tuns într-un bob foarte scurt și rebel. Iar la gâtul ei — Remi rămase fără aer — se afla exact aceeași zgardă a celor două ceruri care o ținea pe ea blocată într-un corp de pisică.
— Mâine mă vor duce la palat! spuse prima fată.
— Oh, iubita mea Meritmut, noi ne vom avea veșnic una pe alta! șopti a doua fată. Mă voi ruga zeiței să te aibă în pază, spuse ea și îi prinse lui Meritmut la gât o zgardă identică cu a ei.
— Da, șopti Demir, ea trebuie să fie mama, Meritmut, iar sora ei este Meritbastet, preoteasa.
Chiar la picioarele preotesei, lenevind pe piatra rece, se afla un motan negru ca tăciunele. Avea o blană lucioasă și ochi aggeri, inteligenți, care păreau să privească direct prin Peretele de Eter, țintă spre Remi.
„Ăsta parcă e Mistral”, gândi Remi și își trecu mâna prin fața ochilor motanului, care părea că reacționează.
— Mă vezi? întrebă ea.
Spre surprinderea lor, motanul chiar îi răspunse, oarecum plictisit, oarecum enervat că intrușii îl întreabă de vorbă:
— Normal că te văd! De ce e atât de important să fii văzută? Cine te crezi? Parcă semeni cu mama fetelor, dar ce cauți în starea asta? Voi nu aveți corpuri?
Remi îl privi pe băiat mirată, iar apoi amândoi priviră spre motanul cel negru și insolent.
— Pe ochiul lui Horus, mă jur că nu înțeleg cum aveți nerușinarea să vă plimbați așa, fără corpuri!
În clipa aceea, un țârâit prelung și enervant întrerupse discuția cu motanul și toată vraja, aducând-o pe Remi înapoi în dormitorul lui Demir.
Comentarii
Trimiteți un comentariu