Capitolul 3 El-Beyda
Remi trăia un sentiment ciudat, contradictoriu și greu de înțeles pentru oricine din lumea asta care duce o viață normală, ghidată de o rutină destul de strictă și monotonă. În mintea ei, ea era încă femeia rațională. Dar, pe de altă parte, pisica albă al cărei trup îl purta avea propriul raționament. A urma un băiețel uscățiv, cu pielea măslinie, abia întâlnit pe străduțele labirintice dintr-un oraș în care pășea pentru prima dată, făcea parte din acest raționament.
— Îți mulțumesc, Cea Albă! El-Beyda! În limba noastră...
— De ce înțeleg limba voastră? îl întrerupse Remi cu o voce calmă, fără urmă de panică.
— Este zgarda, dar nu numai asta, șopti băiatul. Maktub!
— Așa a fost scris! îl îngână Remi, dovedind încă o dată, doar pentru sine, că înțelege acea limbă, așa, dintr-o dată.
— În scrieri, ea se numește Samatein.
— Zgarda Celor Două Ceruri, îngână din nou pisica albă.
— Numele meu este Samir, El-Beyda.
— Samir... însoțitorul din timpul nopții, îl îngână din nou pisica albă, mirată de cum cuvintele și înțelesurile acestei limbi străine i se deslușeau în minte ca niște fire de funigei.
— Eu sunt Remi, dar de când sunt pisică mi-am spus Bise.
Obloanele magazinelor se închiseseră, parcă strângând sub lacătele grele spectacolul de lumină și culoare din timpul zilei și al serii. Pisica albă pășea în urma copilului măsliniu cu ochii de un căprui cum ea nu mai văzuse niciodată. Ochii aceia aveau în ei o licărire aurie de-a dreptul hipnotică.
Străbăteau un labirint de străduțe înguste, pavate cu piatră cubică topită de timp, însoțiți doar de umbrele lor alungite de lumina gălbuie a felinarelor, proiectate uneori pe pavaj, alteori pe clădirile masive și vechi, cu balcoane din lemn dantelat.
Bazarul Khan el-Khalili... zona unde locuiau copiii care aveau nevoie de ea... El-Beyda.
Drumul lor șerpuit și felul în care îl urma orbește pe băiat deschideau în mintea ei de femeie o fereastră spre poveștile din „O mie și una de nopți”, poate Ali Baba.
S-au oprit în fața unei porți uriașe din lemn înnegrit, bătută în ținte grele de fier, cu o ușă mică decupată chiar în poartă, pe care băiatul a împins-o fără zgomot. A urmat apoi un coridor strâmt, mirosind parcă a cremene și ulei de măsline, iar în cele din urmă, sub cerul plin de stele, au pășit pe un alt cer: o curte imensă, pavată cu un mozaic alb-negru din pietre mici, șlefuite, având chiar în centrul ei o adâncitură rotundă, abia sesizabilă.
— Oglinda timpului, spuse băiatul, arătând cu o mână spre adâncitura rotundă. Acum e stricată.
Remi nu spuse nimic, doar dădu ușor din cap, de parcă blana ei albă îi adusese și o înțelepciune străveche. Ridică ochii pentru a întâmpina silueta care tocmai ieșea din casă. O femeie încă frumoasă, îmbrăcată în pantaloni albi, largi, din in topit și o cămașă la fel de albă, având pe umeri un fel de șal galben-ocru. Părul grizonat îi era strâns într-un coc greu pe ceafă, iar ochii erau identici cu ai lui Samir.
Femeia se opri la cinci pași de Remi, se înclină ușor și spuse cu o voce aproape șoptită:
— El-hamdu lillah, innek gheiti ya El-Beyda!
Iar Remi observă că femeia avea lacrimi în ochi.
— Bunica mea, Jaddati, șopti Samir.
Au urmat-o în liniște în interiorul casei cu pereți groși din piatră văruiți în alb. Au trecut mai întâi printr-o sală mare, pavată cu marmură ușor arămie, ce miroseau a lămâie, și au urcat trepte săpate din aceeași marmură spre un iatac nici mare, nici mic, mobilat doar cu un pat, o măsuță din lemn de abanos și o noptieră din același lemn. Între cearceafuri albe zăcea trupul adormit al unui copil, copia perfectă a lui Samir. Chiar și alunița din colțul gurii era identică.
Bunica copiilor se apropie de patul copilului și, arătând cu mâna spre pieptul acestuia, spuse:
— Așază-te aici, El-Beyda. Ajută-mă să îmi aduc băiatul înapoi printre noi.
Remi nu protestă, deși în sinea ei se gândea că este probabil prea grea pentru a se așeza pe trupul slăbit. Se apropie de patul copilului și sări ușor pe marginea lui, apoi se așeză în locul indicat de femeie.
— El e Demir, spuse femeia, fratele geamăn al lui Samir.
Odată așezată pe pieptul copilului, Remi simți zgarda vibrând.
Comentarii
Trimiteți un comentariu