Capitolul 7 Teoria s-a adeverit
Ecranul laptopului se înnegri brusc când Anemo închise apelul, lăsând în urmă ecoul promisiunii lui Fleur. Simoon își duse mâna la buzunarul cămășii de in, cu degetele tremurând ușor de emoție. Scoase telefonul, un model robust, perfect pentru șantierele arheologice, și deblocă ecranul pentru a deschide aplicația de monitorizare a GPS-ului.
— Hai să vedem unde a ajuns biata Remi, mormăi profesorul, mărind harta digitală a districtului Zamalek.
Anemo se dădu un pas în spate, pregătindu-și rucsacul pentru o cursă contra cronometru pe străzile din Cairo. Însă, pe ecranul telefonului, harta nu arăta nici Parcul El-Andaluz, nici malul Nilului. Cercul albastru, care indica poziția lor în apartament, se suprapunea perfect, milimetru pe milimetru, cu punctul roșu care pulsa intermitent.
Simoon clipi des. Scutură telefonul, crezând că aplicația s-a blocat. Punctul roșu rămase nemișcat, chiar în mijlocul ecranului.
— Nu se poate... e o eroare de calibrare, spuse profesorul, ridicând privirea spre fiul său. Aplicația spune că e... aici. Chiar aici !
În exact aceeași secundă, de pe coridorul blocului, chiar din spatele ușii masive de la intrare pe care inspectorul Frost tocmai o trântise cu câteva clipe în urmă, se auzi un sunet slab. Un mieunat prelung, extrem de subțire, dar încărcat de un reproș profund, pur feminin.
Anemo și Simoon încremeniră. Privirile lor se mutară sincron de la ecranul telefonului la clanța ușii.
— Nu cred... șopti Anemo.
Profesorul făcu doi pași mari, trecu pe lângă masa din lemn de cedru și apucă mânerul ușii, trăgând-o larg spre perete. În secunda imediat următoare, făcu câțiva pași înapoi fără să spună nimic, preț de câteva zeci de secunde.
— Tată? S-a întâmplat ceva? Ești OK?
Anemo ajunse din doi pași alături de profesor, în fața ușii deschise. În prag, alături de pisica albă pe care o căutau, se afla o femeie pe care Simoon părea că o cunoaște, dar întâlnirea cu ea era ceva total neașteptat.
— Shahrazad? întrebă profesorul după ce își găsise o parte din stăpânirea de sine. Cum de este Remi alături de tine?
Pe preșul din iută din fața apartamentului, cuminte, obosită, dar cu blana ei de Angora încă impecabilă, Remi părea că vrea să îi ia la rost cu privirea ei albastră, electrizantă.
— Nu mă poftești înăuntru, Simoon? întrebă femeia. Să știi că noi am mai venit o dată de dimineață, dar nu era nimeni acasă.
— Am... am fost la poliție, îngăimă profesorul, în vreme ce, cu brațul larg deschis, le făcu semn să intre.
Remi merse direct la canapea. Îl privi iscoditor pe Anemo, ca și cum ar fi zis: „Hai odată, pune mâna pe zgardă să putem comunica!”
— Nu ne-am văzut de mult, profesore! începu Shahrazad discuția. Să tot fie vreo doisprezece ani? Astă-primăvară plănuisem să-ți fac o vizită, dar a intervenit ceva... neprevăzut.
— Astă-primăvară, zici? Cred că în luna mai, da, în mai am fost ultima dată aici. De ce voiai să mă vezi?
— Să-ți spun că teoria mea s-a dovedit adevărată și să-ți cer ajutorul, dar...
Remi, cu Anemo alături, putea în sfârșit să împărtășească toată experiența prin care trecuse peste noapte. Îi povesti despre întâlnirea cu pisicile de sub balcon, despre copiii gemeni, despre starea ciudată în care se găsește Demir și despre experiența extracorporală prin care fusese proiectată direct în trecutul îndepărtat al Egiptului antic.
—Copiii au nevoie de ajutorul meu, concluzionă Remi . Trebuie să reparăm Oglinda Timpului și să aducem copilul înapoi.
Anemo înghiți în sec.
—Vrei să spui că această Zgardă a celor două ceruri îți era menită ție de la bun început ? Asta e nebunie curată ! Zici că, de la solstițiul de vară încoace am întrat într-o altă dimensiune. Una fantastică ! Blănoșii mei nu doar că vorbesc dar ei pun lumea la cale , tu te-ai transformat în pisică, zgarda, oglinda fântână, portaluri ! Pe bune ? Oare nu ar fi bine să consult un psiholog, psihiatru ...ceva ?
Comentarii
Trimiteți un comentariu