Capitolul 27
Zborul se transformă in zgomot de fond pentru Remi-Bise si chiar dacă nu reuși să adoarmă era liniștita, cu gândurile ei despre viață despre ce-a fost și ce avea să urmeze, de acolo de jos realiză că atât Anemo cât și profesorul adormiseră. Frost obosit de la atâtea emoții venite de-a valma adormise și el generând un sforăit destul de egal.
Când roțile Airbusului loviră în sfârșit pista Aeroportului Internațional din Cairo, Remi rasuflă lung luând o gură mare de aer .Urechile îi erau din nou înfundate dar cel puțin coșmarul la altitudine se terminase.
"Acum e acum", gândi ea în secunda în în care ușile masive ale avionului se deschiseră. Un val de aer fierbinte, dens și greu, îi lovi direct în față de parcă ar fi vrut să îi împingă înapoi pe culoarul aglomerat al avionului.
Trecerea de la aerul condiționat la cele treizeci și cinci de grade din Cairo o făcu pe Remi să răsufle tot mai greu în cușca ei de plastic de parcă nu-i ajungea aerul , asemeni asmaticilor în timpul crizelor de astm .Aerul era fierbinte mirosind a deșert, combustibil de avion și parcă a mirodenii .
Anemo batu ușor în cușcă și se aplecă să o liniștească.
—Curaj Remi, mai avem puțin ! Ce a fost mai greu a trecut .
Apoi au intrat pe repede înainte într-un labirint de coridoare lungi, luminoase, înţesate de lume ,oameni din diferite părți ale lumii mergând mecanic , fiecare urmându-l pe cel din fața lui ...Rutina de aeroport.
Anemo mergea in urma tatalui său care păşea sigur pe el de parcă s-ar fi intors acasă. Strângea mânerul cuștii în care era Remi și se concentra să-şi controleze propriile emoții. Nici măcar nu mai acorda Atenție lui Trenci și soției sale care erau în continuare umbrele lor .
Detectivul își stergea periodic fața cu o batistă mare dar era tăcut acum, ținând-o pe Margo de mână înainta la fel de mecanic ca ceilalți.
Au urmat controlul paşapoartelor, viza și în cele din urmă pentru că aveau o pisică, controlul veterinar obligatoriu.
Remi simțea că inima îi bate în gât. O altă masă metalică rece , voci ,mirosuri un bărbat în uniformă albă impecabilă...
Profesorul Simoon îi întinse pașaportul european de pisică și certificatele de vaccinare, explicând ceva pe un ton calm, respectuos. Remi realiză cu uimire că limba în care aceștia vorbeau ar fi trebuit să îi fie străină dar, fără a-și putea explica cum și de ce, îi înțelegea.
Ofițerul dădu din cap, își potrivi ochelarii și se aplecă deasupra cuștii pentru a inspecta „pasagerul”.
În acel moment, praful fin al Egiptuluicare care intrase prin fantele de aerisire, combinat cu mirosul strident de dezinfectant de pe birou, gâdilă nemilos nările pisicii albe ...
Remi încercă să se abțină, își duse o lăbuță să-și acopere nasul rozaliu care se încreți ușor ..."Nu, nu acum ! Te rog oprește-te " isi spunea scriitoarea în gând dar felina din ea era mai sensibilă decât s-ar fi așteptat . Strănută scurt de trei ori .
— Hapciu! Hapciu -hapciu ! parcă cu tot corpul ei mic și alb .
Omul în alb încremeni. Își retrase mâna instantaneu, de parcă pisica ar fi fost o bombă cu ceas, și își încruntă sprâncenele groase. Privi hârtiile, apoi privi pisica care respira acum ușor sacadat .
— Pisica dumneavoastră strănută !spuse el . Simptome de boală respiratorie contagioasă. În Egipt avem reguli foarte stricte pentru siguranța animalelor noastre.
— Domnule ofițer, e doar praful de pe pistă, interveni rapid profesorul Simoon, încercând să-și păstreze zâmbetul diplomatic. Actele sunt în perfectă regulă, vaccinurile sunt la zi...
— Nu se poate, tăie ofiţerul cu un gest ferm al mâinii, ridicându-se de pe scaun. Protocolul este clar. Animalul suspect trebuie izolat. Carantină obligatorie. Două săptămâni în centrul veterinar al aeroportului...pe cheltuiala dumneavoastră.
Anemo simți cum i se taie picioarele. Două săptămâni! Echinoctiul de toamnă era exact peste două săptămâni! "Dacă Remi rămâne închisă riscă să piardă portalul."
*
Discuțiile cu oficialii aeroportului erau zadarnice . Protocolul veterinar egiptean este de o rigiditate de fier, iar profesorul Simoon, în ciuda tuturor contactelor sale nu putea schimba decizia. Remi trebuia să rămână în izolare.
Despărțirea era era ceva la care niciunul dintre ei nu se aștepta. Dureroasă și inevitabilă.
Ofițerii veterinari, echipați cu mănuși groase de protecție, preluară cușca din plastic. Regulile erau reguli . Pe durata celor paisprezece zile, vizitatorii nu aveau voie sub nicio formă să atingă animalul aflat în carantină. Puteau doar să o privească printr-un geam securizat din sticlă , amplasat în peretele exterior al boxei de izolare.
Anemo și Simoon se lipiră de geamul rece, privind silueta albă a lui Remi care fusese scoasă din cușcă și așezată pe o masă metalică.
„Anemo! Simoon! Nu mă lăsați aici!”, miorlăi ea disperată, dar sunetul abia dacă trecu de sticla groasă sub forma unui scâncet înfundat.
La gâtul ei, Zgarda Celor Două Ceruri sclipea inertă. Fără o atingere fizică directă între pielea lui Anemo și blana ei, magia străvechiului artefact al Preotesei lui Bastet era complet blocată. Canalul mistic prin care comunicau atât de ușor în bucătăria din Casa Vânturilor, fusese tăiat.
Simțindu-se neputincios, Anemo bătu ușor cu nodurile degetelor în geam, încercând să-i prindă privirea albastră.
— Rezistă, Remi! Îți promit că venim în fiecare zi! Mimă el din buze ,sperând că fata va înțelege. Încă avem timp să prindem portalul !
Profesorul Simoon îi puse o mână caldă pe umăr fiului său, trăgându-l încet înapoi
— Trebuie să mergem, Anemo. Nu mai putem face nimic acum. Trebuie să ne instalăm și să pregătim totul pentru ziua eliberării. Fiecare minut contează.
Lăsând în urmă iadul clinic al aeroportului, cei doi Gale se urcară într-un alt taxi, lăsându-i în urmă și pe soții Frost, care își căutau zăpăciți bagajele de cală. Drumul spre oraș se desfășură într-o tăcere mormântală.
Apartamentul pe care profesorul îl închiria de obicei, situat într-o clădire veche, cu tavan înalt, din cartierul liniștit Zamalek, părea acum imens și pustiu. Ferestrele mari dădeau spre Nil, însă înăuntru aerul era greu și prăfuit. Profesorul își lăsă rucsacul kaki pe o masă din lemn de cedru, în timp ce Anemo se prăbuși pe canapea .
— Două săptămâni, tată... șopti Anemo, privind spre tavanul unde un ventilator se învârtea leneș. Asta înseamnă că o eliberăm exact în dimineața echinoctiului de toamnă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu