Treceți la conținutul principal

Zgarda celor două ceruri epilog

  Epilog



Dupa tot calvarul eșecului, cei doi Gale au adormit buștean, secerați de un amestec greu de epuizare, praf de deșert și deznădejde. Toată logica, actele și diplomația la nivel înalt eșuaseră în fața unei vitrine din Tahrir pentru doar douăzeci de secunde. 




Trezirea veni brusc, mult prea devreme, spartă de un sunet strident care nu avea nicio legătură cu liniștea de acasă. Undeva, pe un balcon din apropiere sau în curtea interioară a clădirii din Zamalek, un cocoș egiptean își striga repetat salutul către soarele care abia mijea, acoperind parțial primele claxoane ale orașului.




Anemo tresări și deschise ochii, simțindu-și spatele înțepenit. Adormise îmbrăcat, pe canapeaua veche din sufragerie. Profesorul Simoon se ridică și el de pe fotoliu, trecându-și o mână obosită peste chip, în timp ce ventilatorul de tavan continua să se învârtă leneș deasupra lor, mișcând aerul cald.




Pe masa de cedru, ecranul laptopului lui Anemo rămăsese aprins toată noaptea, luminând palid în lumina albăstruie a zorilor. Cursorul clipea absent pe o pagină goală, chiar sub un titlu proaspăt: „Cronicile de pe Ether Drive. Volumul II”. 




Anemo își întoarse privirea spre colțul camerei, căutând din instinct perna de catifea. 




— Remi? șopti el, cu vocea răgușită de somn. 




Niciun mieunat nu-i răspunse. 




Ușa largă a balconului fusese lăsată întredeschisă peste noapte, iar acum o perdea albă, subțire, flutura încet în adierea dimineții, ca un steag alb de armistițiu. Anemo se ridică dintr-o săritură, simțind cum inima începe din nou să-i bată în ritm alert. Păși rapid spre balcon și dădu perdeaua la o parte. 




Remi nu era nicăieri. 






În fața lui Anemo, sub cerul de un roz-gălbui al dimineții, orașul se întindea la nesfârșit ca un ocean de clădiri de culoarea nisipului, acoperișuri plate tăiate de antene satelit și minarete care se pregăteau de prima chemare la rugăciune. Dincolo de balustradă, Nilul curgea leneș, reflectând primele raze de soare. Orașul își deschidea brațele uriașe, iar scriitoarea transformată în pisică părea că fusese complet înghițită de secretele lui.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Zgarda celor două ceruri capitolul 7

Capitolul 7  "Da, ei nu "empafizează" cu asemenea fete... de fapt ei nu empatizează cu niciun fel de fete... doar că nu recunosc. Las' că mă descurc eu și singură. Am de gând să văd ce e în rucsacul acela... poate mai există o zgardă care mă transformă la loc... poate reușesc cumva să deschid portalul ăla. Bise se ghemuise pe unul din fotoliile de piele neagră din living și gândea departe de ceilalți blănoși care erau supărați pe ea pentru o glumă "E plictisitor să vegetez aici de una singură... măcar să citesc ceva. Cred că știu unde își ascunde Eol câte o carte pentru citit și cred că are o carte de poezii..." Atât canapeaua, cât și fotoliile din casa lui Anemo au un fel de buzunare la spate care se închid cu scai. Nu o dată în aceste buzunare au apărut obiectele dispărute din casă... chei, telecomandă, pixuri, portofel și multe altele. Deci a noastră Remi se ridică elegant pe cele patru lăbuțe, sări în spatele fotoliului și verifică buzunarul. Din acest ...

Zgarda celor două ceruri capitolul 16

 Capitolul 16 Luni dimineața, 29 iunie, Anemo împreună cu toți blănoșii lui se aflau în curtea din spate, la masa din sticlă și fier forjat, în fața laptopului și a binecunoscutei cafele cu frișcă și sare roz. Erau în conferință cu profesorul Simoon, care, deși aflat la Londra, făcea tot posibilul să îi ajute. — Anemo, fiule, fii atent la mine: am studiat harta și m-am consultat cu colegii mei. — Dar harta e la noi, tată! spuse Anemo confuz. — Am poza hărții la mine în telefon! Sunt două variante... cel puțin două acceptabile. — Da, tată, spune! Toți de aici suntem numai ochi și urechi. Pisoii și Anemo erau așezați laolaltă, de zici că urmau să facă o poză de grup: Mistral, cocoțat pe gard într-un echilibru perfect, Bise, pe cotiera scaunului lui Anemo, pe partea stângă, iar Sirocco, chiar pe umărul drept al scriitorului. Eol, fiind cel mai mic de statură, stătea pe masă, lipit de tastatura laptopului. — Pentru primul și cel mai apropiat portal, trebuie să mergem cu domnișoara Remi...

Labirint prin oglinda timpului capitolul 1

 CAPITOLUL 1: ORAȘUL CARE NU DOARME NICIODATĂ Profesorul Simoon și Anemo dormeau adânc, căzuseră ca secerați, fiul pe canapea și tatăl pe fotoliu. Sforăitul lor, un cor în canon, nici foarte mărunt, nici foarte zgomotos, în mod normal nu ar fi deranjat-o pe Remi, dar acum, încă în corpul ei de pisică de Angora, nu putea pune geană pe geană.  Aerul din vechiul apartament din Cairo era încă fierbinte și greu, înțesat de arome de ceai, de mirodenii și de miros de asfalt, de combustibil și de praf. Zidurile groase se hrăniseră toată ziua cu dogoarea soarelui, iar acum expirau acea zăpușeală greu de suportat, mai ales pentru niște oameni care trăiseră toată viața pe o insulă de smarald, unde canicula nu fusese niciodată o problemă. Iar pentru o pisică de Angora, în blana ei lungă și pufoasă, era un adevărat coșmar. Remi se mută pe podeaua de mozaic, sperând că piatra e mai rece, dar somnul nu venea, iar prin fereastra deschisă, orașul care nu doarme niciodată o atrăgea ca un magnet...